de când umbla prin singurătatea bătăliei
cu baioneta strânsă între dinți
ca o bucată de pâine

părea mai larg decât viața
prin felul cum își elibera zâmbetul
celor adormiți la sfârșitul exploziilor
și lăsați să se descompună
împăcați

nu ne vom întâmpla niciodată
pentru că sunt atât de puține cuvinte
între noi doi
a mărturisit soldatul traversând realitatea
unui alt soldat mort

dar la ce bun atâtea discuții
tu oricum nu te vei putea întreba niciodată
pentru datoria cui ai murit
nu vei cunoaște niciodată lumea care așteaptă trenurile
să se întoarcă acasă
plus de asta oamenii oricum nu se întreabă
de ce ne-au trimis atât de tineri
să murim

și cine știe
poate voi ajunge cândva
la fel de necunoscut cum am plecat
în pieptul excesiv de tânăr al iubitei mele
peste care au trecut zeci de nopți
și fără niciun cuvânt mă voi ghemui acolo
până când nu mai aud nimic
iar ea
va stinge lumina